Moțiunea și emoțiunea lui Ponta

Habar n-am care-i șpilul în poveste! De unde atâta apucătură de mama Omida, eruptă precum acneea rozacee pe imaginația unora dintre presupușii noștri analiști politici. Că, vezi Doamne, acest demers eșuat îl împicioroghează și mai și pe Ponta la Palatul Victoria; că Iohannis și PNL vor deconta respingerea moțiunii; că, la anul, procentele opoziției vor fi de cacao, iar Ponta va exploda ca o bombă pe generic.

Păi, dacă ar fi așa cum prorocesc băieții ăștia, atunci ar fi cazul să ne facem bagajul, chiar de mâine, și să-i prindem din urmă pe migranții orientali, ca să rupem gardurile Europei în tandem.

Mă întreb, ce și-ar fi dorit acești clarvăzători? Ce acuză ei, de fapt? Ce n-ar fi trebuit să fie făcut, după ce, ei înșiși, așa cum drept-recunosc, au readus partidul depozitar al genei comuniste, la putere?

Că, de ce s-a depus moțiunea chiar acum, slobozind în văzduh glonțul de aur, care ar fi găurit, cu siguranță, țeasta premierului, altcândva?

Anume, când? La primăvară, în februarie? Și, de ce, mă rog, ar fi fost mai bine? L-ar fi prins pe Oprea beat, după sărbători? Păi, omul, în afară de câte-un șpriț, mi se pare că nu prea bea. Ca să nu mai vorbim că, în ajun de alegeri, doar un generalisim sinucigaș ar schimba tabăra, cu puricii – mulți, puțini – căreia s-a obișnuit.

L-ar fi convins pe Popescu Tăriceanu, în ajunul unui nou eveniment familial, găsit în stare de mare euforie sentimentală, să voteze alături de vechiul său partid?! Aiurea! Omul ar fi în stare, dacă ar fi „omul invizibil”, să pulverizeze partidul care l-a umilit, pribegindu-l în pustie.

Această moțiune de cenzură, știam cu toții, n-ar fi putut să îl scoată pe Victor din meschina sa victorie. Această moțiune de cenzură a încercat să-i convingă pe alegători și pe partenerii țării din străinătate că Victor n-are de-a face cu Victoria. Că e un impostor copy-paste, cramponat de putere, un miștocar insinuant, golan al exprimării politice – expresia „Sunteți cam scumpă doamna Gorghiu”, rostită în Parlamentul României, indiferent ce-ar fi vrut să spună cu asta, definește, în amănunt, caracterul unui „politician de centură”.

Această moțiune, fără sorți de izbândă – azi, ca și în februarie viitor – în a descăpățâna guvernul, a încercat și a dovedit, în fapt, că opoziția, așa „beteagă” cum e ea, nu se complace în postura de complice a lui Victor Ponta și a coaliției care menține și susține penali în fruntea țării, agresivi și tot mai critici la adresa actului de justiție

A dovedit ce fel de reformă dorește să facă PSD, în politica românească.

A reușit, o dată în plus, să releve „interesul național” pentru care se luptă Oprea: propria lui putere.

A demonstrat care sunt resorturile ce-l animă pe „marele” om politic, Călin Popescu Tăriceanu – hotărârea de a nu-și pierde fotoliul de șef al Senatului.

Sigur că e greu să dai jos, prin moțiune de cenzură, un premier instalat la Victoria cu votul a 60 la sută din electorat. Dar e bine să-i ceri electoratului să-și asume răspunderea și, pe viitor, să stea cu ochii larg deschiși, atunci când pune ștampila.

Iar cine nu a înțeles că USL a fost păcălirea PNL de către incorigibilul PSD se face, astăzi, vinovat, fie de naivitate politică, fie de susținere mascată a PSD.